Cu F de la…..

Sursa:The Girl Effect

Îmi place să cred în noi!
O să recitesc Simone de Beauvoire aşa cum i-am promis lui Jean Romain un înverşunat susţinător al feminismului!

Cine işi aduce aminte de Captain Planet?

Aş putea spune că m-am decis peste noapte să mă pun pe salvat planeta.
Adevarul e că nopţile cu insomnii sunt prolifice: mult gunoi şi puţină materie reciclabilă care are potenţial de cristalizare într-o idei benefică umanităţii.
Greu de crezut nu? Dar chiar aşa am păţit aseară.Poate vârsta bat-o vina şi gândurile la fel de binevoitoare ale unei prietene m-au facut să mă decid: Jos incandescentele!

Nu vreau să par ipocrita care de azi până mâine devine eco. Recunosc, nu am fost cea mai bună prietenă a planetei până acum, dar mă gândesc eu mai bine mai târziu decât niciodată! Nu vreau să fiu la locul de onoare in cadrul Green Peace, dar puţină responsabilitate ecologică la casa omului nu cred ca strică şi nici nu cred că e aşa de greu de obţinut!

Îmi aduc aminte cu drag Earth Hour-ul de anul trecut, de cum am mâncat cuminţi la lumina lumănării, ne-am hilizit şi am făcut bile din ceară în apartamentul din Basarab! Asta datorită prietenei cu gânduri binevoitoare faţă de planetă!
Am căutat şi ceva mişcări în România. Am găsit! M-am bucurat!
Am trimis şi un formular de înrolare ca voluntar la una dintre organizaţii. Aştept răspuns!

Campania „Copacul de hârtie” se bazează pe o ideea atât de simplă, încât până şi ei se minunează cum de nu s-au gândit alţii înainte: adunăm hârtie, reciclăm, luăm ceva bănuţi din asta şi îi reinvestim în cumpărat şi plantat copaci. Îmi dau jos pălăria!

Lucrurile nu sunt simple în România. Mai toate ong-urile eco trebuie să se lupte cu mentalitatea bine înrădăcinată de tipul „Nouă ce ne iese?”….şi dacă tot iese, nu vor să iasă pentru generaţiile ce vor urma. Nu neică…pentru că noi nu luptăm pentru dezvoltare durabilă, ci pentru profit pe termen scurt şi burtă plină! Cei de la Petrom cred că o să ajungem cam aşa dacă o să ne gândim doar la maţ plin pe moment:

Deci ong-ule ia de te luptă ca să răzbeşti!
Pentru asta poate că oamenii care încearcă să facă ceva merită toată admiraţia….şi o mână de ajutor. Asta e cheia! Admiraţia nu e de folos oameni buni, dacă nu punem şi noi osul.
Na uite aici o altă mare problemă: lipsa implicării tinerilor cu potenţial.
„-Îmi place, aş putea…dar ce rost are? România e o ţară de căcat şi aşa o să rămână!”
Da, dacă o să gândim în continuare la fel!( Ideea asta a stat la baza campanei pe care am realizat-o la Şcoala de Vara – Rebranding România, dar despre asta într- un alt post).

O altă campanie care mi-a atras atenţia în mod deosebit este: “Nu fi pungaş!” Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva….şi pun pariu că nici multora dintre noi care avem acasă o pungă cu pungi!Hai să fim sinceri! Aveţi sau nu aveţi acasă o pungă cu pungi? Eu una am, dar plănuiesc să o stârpesc….Asta chiar eu un insight bun ce merită exploatat: uciderea pungii cu pungi!
În altă ordine de idei îmi place în mod deosebit campania asta. Foate bun concept, foarte bine targetată, cuvinte cu schepsis care se întipăresc în minte, bun PR….şi cel mai important, oferă nişte soluţii…care colac peste pupăză mai sunt şi creative! Din câte mai ţin eu minte asta este unul dintre must-urile unei campanii: ok nu trebuie să mai facem asta, în schimb putem face asta şi o să avem beneficiul cutărică.
Ceva vâlvă mediată văd că a fost! Tot ce sper este ca această campanie să nu moară!

Aşa că dragi prieteni, măcar în semn de respect pentru eroul copilăriei noastre, hai să deschidem ochii şi să înţelegem că resursele acestei planete nu sunt infinite!
Poate că nu vrem să rămânem fără apă în 2020! E pe bune! Uite aici.
Dacă nici argumentul asta nu e suficient, poate dacă vă spun că eco e cool vă surâde ideea!

Let our powers combine!
Gooooo plaaaanet!

Ps: Poate că avem nevoie de un nou Captain Planet pe TV pentru pici…Pokemon cu siguranţă nu dă exemple de responsabilitate socială

THE POWER IS YOURS!

Pe mâna poliţiei turceşti

Povestea de astăzi este despre cum am deschis pentru prima dată ochii în Turcia.

Ba nu, este despre cum am ajuns pe mâna poliţiei turceşti!

 

Permiteţi să rapotez: a doua zi  Erasmus

 

Cu avânt şi mult aer in piept, cu o hartă din care nu înţelegeam nimic şi multă nerăbdare am pornit spre kampusul Universităţii Sakarya…. ATENŢIE: duminică!

Nişte surdo-muţi amabili şi nişte domni  în vârstă, ne-au indicat maşina pe care trebuie să o luăm pentru a ajunge la destinaţia dorită…

 

 Aici mă simt nevoită să fac o mică paranteză pentru a prezenta ce experienţă amunzanto-copilăroasă am avut când am văzut maxi-taxi-ul turcesc: păi când eram eu mică, înscrisă în fan club-ul Mickey Mouse şi cu tone de reviste cu benzi desenate, am citit o poveste depre Donald care era într-o misiune prin Bangladeş ( ce căuta el acolo nu mai ţin minte)!

Oricum îmi aduc aminte perfect poza autobuzului în care a călătorit: nici mare, nici mic, plin de căţei, capre şi purcei, femei cu văl pe cap şi bărbaţi cu mustaţă care vorbeau într-o limbă indescifrabilă….. când am văzut pentru prima dată mini autobuzul ăla mi-a venit instantaneu în minte această imagine…..doar ca nu am dat de căţei, purcei şi capre…nici să nu mai vorbim de Donald!

 

 Ne-am îmbarcat şi ca tot omul nou sosit am întrebat aproape la fiecare staţie: Kampus? Şi din nu în nu ne-am trezit chiar unde aşteptam cu nerăbdare să ajungem: Kampus Sakarya Universitesi. Am rămas mască! Sincer nu cred că există aşa ceva în România la ora actuală…practic este un mic oraşel cu tot ce vrei în el: de la Erkek Kuafor şi Bayan Kuafor la moschee, de la bănci la fast-food-uri…..ce să mai, tot tacâmul!

 

După ce ne-am învârtit pe acolo ( altceva nu prea aveam ce face având în vedere că era duminică), după ce am băut un suc de vişine privind spre lacul Sapanca şi ne-am împrietenit cu un căţel, ne-am hotărât că vrem acasă…doar că acasă nu prea ştiam unde e! Ne-am urcat în dolmuş şi am mers, am mers până când am văzut eu o pietonală ( Viva la Republicii!) şi am zis – Hai să coborâm aici!…şi aşa am făcut!

 

A urmat o altă perioadă de gură-căscată: centru oraşului am presupus noi! Neni mustăcioşi care vindeau castane prăjite la un colţ de stradă cu Benetton, rotisoare şi domni care pregăteau kebap şi ultimul sezon de la Mavi, băieţi care împingeau tăvi întregi cu baclavale şi ultimele noutăţi de la Istanbul, şlapi de gumă şi batice colorate, femei în robă neagră şi temperatură de aprox. 30 de grade.

 

Am ales să mâncăm la un fast-food, care pe lângă cinstitul junk-food avea lahmacun ( de care mă îndrăgostisem la restaurantul turcesc din Bucureşti şi pe care aici putem să îl am doar cu 1.50 lire = 3 lei), kadaif şi mercemek (supă de linte)…….orgasm gastronomic, pe cuvântul meu de onoare…….. şi poate cel mai important un Justin şi o Sakira care cântau în….engleză!

 

După ce am savurat mâncărurile delicioase şi porţia de commercial music, singura noastră legătură cu acasă, ne-a cam cuprins o dorinţă acută să mergem spre apartamentul mov.

Toate încercările noastre de a afla drumul spre casă, oprind tinerii pe care îi vedem cu potenţial de cunoaştere a limbii engleze au eşuat…prin urmare de la stress şi dezorientare am ajuns să ne cam agităm în timp ce treceam strada ( Ioana era prea îngrijorată şi eu poate mult prea relaxată şi ne reproşam una alteia asta)….când ce să vezi???? Un domn poliţist ne bate pe umăr, ne cere harta şi ne face semn să îl urmăm spre duba de poliţie.

Am zâmbit fâstâcită şi am executat! După lungi dezbateri cu organul pereche, consultări cu al treilea organ, ne-au făcut semn să urcăm în dubă! Zis şi făcut! În 15 minute ne aflam exact în faţa căminului, mulţumind de zeci de ori în turcă ( singurul lucru pe care în ştiam în turcă pe atunci : Teşekkur ederim!) şi răsuflând uşurată că iar am avut un noroc chior!

 

Tot respectul pentru poliţia din Turcia!

Mă întreb dacă în România se întâmplă aşa ceva?

 

 

 

 

 

 

 

Vicky Cristina Barcelona

Nu este un film extraordinar, dar un film care mi-a plăcut.  Sergiul Nicolaescu -Newyorkez a ştiut cum să arunce nişte ingrediente magice, printre care o mână femei frumoase, un bărbat pe măsură şi păcătosul element al identificării. Nu ştiu care dintre ele …. raţionala care îşi cuprinde cu o mână mijlocul, iar cu cealaltă se joacă frântă în jurul gâtului, admirând catedrala lui Gaudi; poate  mai mult  căutarea permanentă, insatisfacţia cronică şi  nu ştiu-ul ce vreau, dar ştiu-ul ce nu vreau, dorinţa de a exprima şi sfârşirea provenită din neputinţa de a o face…sau poate nevroză, isterie şi neînţeles. Cel mai grav, poate  un amalgam!

Eu ştiu însă ce NU vreau….se pune?

Paco de Lucia – Entre dos aguas

Erasmus Turkyie – Hoş geldiniz!

Pe data de 15 septembrie a început totul…totul a început cu un zbor, după cum a zis şi franţuzul din L’Auberge Espanol. Zborul Bucureşti – Istanbul. A fost o nimica toată, dacă este să luăm în considerare că nici macar nu mi s-au înfundat şi desfundat bine urechile, că am şi păşit în fascinanta şi primitoarea Turcie….uneori poate mult prea primitoare.

Dacă Ioana a mai fost în Turcia şi nu s-a dat aşa de uşor bătută când un turcalete insistent a tăbărât pe noi spre a ne smulge valizele din mână, eu am fost o pradă mult mai uşor de prins. Şi uite aşa, eu fugind pe lângă turcul care mă ajuta cu valiza, cu un mare, mare nod în gât, mă rugam la Allah ca intenţiile noului nostru prieten să nu fie altfel decât binevoitoare..când ce să vezi?   Un alt prieten insistent apare pe drum şi o deposedează şi pe Ioana de valiză. Aveam palmele transpirate şi mă uitam ba la Ioana, ba după semnul staţiei de autobuz unde ziceau că vor să ne ajute să ajungem. Uite că am ajuns şi la VIB, staţia de autobuz de unde urma să plecă spre Sakarya…dar cum Turcia este ţara târguielilor şi cum cele două fete erau copleşite de situaţie, dragii noştri prieteni nu ne-au dat pace până ce nu ne-au jecmănit de ceva lire ( asta pentru că nu ne-am priceput la târguială). Eh, până la urmă omul din greşeli învaţă….nici că am mai păţit aşa ceva de atunci.

Am ajuns în autocar şi am aşteptat cuminţi să plecăm. Chiar dacă am primit ceai şi prăjiturele, trebuie să recunosc că m-a cuprins o teamă amestecată cu multă nerăbdare..şi apoi o mare spaimă când am realizat că nici măcar una dintre noi nu avea notată adresa căminului unde urma să locuim….bravos fetele! foarte inteligent din partea noastră, nimic de zis!  Încercările noastre de a ne salva sunând la coordonatoarea Erasmus de acolo nu au avut sorţi de izbândă, aşa că ne-am trezit undeva în Turcia, la două ore de Istanbul, cu mulţi şoferi de autobuz ce nu ştiau o boabă de engleză, repetând obsesiv Sila Kiz, Sila Kiz ( ulterior am realizat cât de derutant a fost pentru sărmănii şoferi să ne audă spunând fără oprire Reuniune Fată, Reuniune Fată).

După lungi dezbateri în turcă şi multe gânduri de genul “cine m-a pus?”,  ne-au poftit într-un autobuz care ne-a lăsat în faţa căminului….. care era închis! “Până aici ne-a fost”, mă gândeam eu. Cum să le spun eu alor mei că prima mea noapte ca Erasmus am petrecut-o pe stradă?” Cine m-a pus?  Şi mai am şi namila asta de valiză după mine! Hai să sunăm la toate butoanele începând de sus în jos! Hai să încercăm şi de jos în sus!’  Când ultima urmă de speranţă mă cam părăsea o maşină opreşte în dreptul nostru ( un alt mare nod în gât….”numai un viol mai ne lipseşte!”).

“-Erasmus?” A fost cel mai frumos cuvânt pe care puteam să îl aud. Era fiica proprietarilor care a trecut pe acolo din întâmplare….vorba aceea “Norocul prostului!” Uite aşa am ajuns în dragul şi movul nostru apartament, pe care am aflat că urma să îl împărţim cu încă două polonetze care erau plecate în Istanbul! Aveam net wirelss, un acoperiş asupra capului, lumină, căldură….şi nişte maţe spânzurate de foame. Dar pentru că ospitalitatea turcilor nu lasă de dorit, am fost invitate acasă la proprietari, unde am mâncat bucate a la turca bre, de te lingi pe degete!

Aşa începe dragii moşului povestea romanul Erasmus în Turcia.

ps: Va urma

photo: Miklos Unyi ( Erasmus Ungaria)